Dictionar

interveni

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. intervenir, lat. intervenire)

1. a lua parte la ceva, a intra în acțiune; a intra în vorbă.
2. a face o mediație, un dermes în favoarea cuiva; (peior.) a stărui pe lângă o persoană influentă spre a obține ceva în favoarea cuiva.
3. a se întâmpla, a surveni, a se ivi.
 

intervenient, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (cf. fr. intervenant, lat. interveniens)

1. (termen juridic) persoană care intervine într-un proces pentru apărarea intereselor uneia dintre părți.
 

abstențiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abstention, lat. abstentio)

1. atitudinea unei persoane care își refuză plăcerea unui lucru, obicei et cetera; abstinență.
2. acțiunea de abținere, neexercitarea unui drept, refuz de a participa, de a interveni.
 

agrotehnic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. agrotechnique, /II/ rus. agrotehnika)

1. adj. referitor la agrotehnică.
2. s. f. știință care studiază modul în care omul poate interveni în corelația dintre factorii de vegetație, sol și plantele cultivate; agrologie.
3. procedeele tehnice de cultivare a unei plante.
 

intercede

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. intercéder, lat. intercedere)

1. a interveni, a stărui în favoarea cuiva.
 

ironie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ironie, lat. ironia)

1. persiflare.
2. ~ a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării.
3. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate.
4. figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul.
 

novație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. novation, lat. novatio)

1. stingere a unei datorii vechi prin crearea alteia noi.
2. înțelegere intervenită între părțile interesate, în baza căreia are loc înlocuirea debitorului printr-o altă persoană care preia obligațiile stabilite inițial.
3. înlocuire a unui contract de comerț exterior prin altul nou.
 

operaționalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. operazionalità)

1. însușirea de a atinge un anumit scop.
2. proprietatea de a interveni prompt în rezolvarea unei probleme.
3. caracterul a ceea ce este operațional.