Dictionar

intonație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intonation)

1. modulația vocii în timpul vorbirii.
2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument.
 

accent

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accent, lat. accentus)

1. intonație specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensității vocii.
2. semn grafic care indică această intonație.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
6. (fig.) importanță.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.
 

declamator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)

1. care declamă, care este pompos, emfatic și lipsit de substanță; declamativ.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) care seamănă cu declamarea; (înv.) declamatoric, (înv.) declămăcios.
3. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.
4. (antonime) sobru, simplu.
 

disprozodie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dysprosodie)

1. anomalie de ritm și de intonație în cazurile de afazie.
 

distonanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (distona + -anţă)

1. faptul de a distona; caracterul a ceea ce distonează.
2. dezacord cu ansamblul sau cu restul; stare distonantă; lipsă de armonie.
3. (muz.) succesiune sau simultaneitate de sunete care distonează din punct de vedere al armoniei muzicale; intonație falsă; distonare.
 

ecolalie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. écholalie)

1. repetare automată a cuvintelor interlocutorului, asociate uneori cu reproducerea intonației, în schizofrenie.
 

heterofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hétérophonie)

1. (muz.) discordanță provenită din abaterile ritmice și de intonație a vocilor mai multor cântăreți care interpretează aceeași melodie.