Parte de vorbire: s.f.
Origine: (iscusi + -ință)
1. calitatea de a fi iscusit; ușurință de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau înclinații; îndemânare, dibăcie.
2. agerime a minții; inteligență, istețime.
3. (prin ext.) capacitate de a-și ascunde adevăratele intenții (reprobabile).
5. (var.) inscusință, iscosință, iscușință.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. ingénieux, lat. ingeniosus)
1. care dovedeşte spirit inventiv; îndemânatic.
2. făcut cu iscusinţă, cu îndemânare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ingéniosité)
1. calitatea de a fi ingenios; inventivitate; iscusinţă.
Parte de vorbire: s.f. (regional)
Origine: (mangosi + -eală)
1. lipsă de îndemânare, de iscusință sau de competență într-o acțiune; neîndemânare.
Parte de vorbire: s.f. (regional)
Origine: (priceput + -ie)
1. cunoaștere temeinică într-un anumit domeniu; pricepere.
2. iscusință, experiență într-o acțiune; pricepere.
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (iscusi)
1. îndemânare, dibăcie, pricepere; (prin ext.) talent, artă; iscusință.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (iscusi + -ință)
1. calitatea de a fi iscusit; ușurință de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau înclinații; îndemânare, dibăcie.
2. agerime a minții; inteligență, istețime.
3. (prin ext.) capacitate de a-și ascunde adevăratele intenții (reprobabile).
5. (var.) inscusință, iscosință, iscușință.