Dictionar

izbire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. izbi)

1. acțiunea de a (se) izbi și rezultatul ei; lovire, lovitură; izbit, izbitură.
2. (fig.) lovitură cumplită și neașteptată a unor necazuri.
3. (fig.) impresionare a cuiva de către ceva sau cineva.
4. (pop.) asemănare cu cineva.
5. (fig.) pedepsire.
6. (înv.) atac.
 

izbitură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (izbi + -tură)

1. lovitură puternică; izbeală, izbire.
2. locul, urma, semnul rămas în urma unei lovituri; contuzie.
3. (var.) izbătură.
 

reizbi

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (re- + izbi)

1. a izbi din nou.
 

ambarca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. embarquer)

1. tr., refl. a (se) urca la bordul unei nave.
2. tr. (despre nave) a lua apă la bord.
3. intr (despre apă) a izbi, a pătrunde peste bord.
 

buciardă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. boucharde)

1. ciocan prevăzut pe fețele de izbire cu dinți în formă piramidală, pentru a imprima pe fața pietrelor de construcție adâncituri regulate.
 

cavitație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cavitation)

1. (tehnologie) fenomen constând în producerea într-un curent de lichid a unui vid parțial, datorită schimbării stării de agregare, care provoacă izbituri în pereții conductei prin care circulă lichidul.
2. (hidraulică) formarea de bule de gaz și vapori într-un lichid supus depresiunii.
3. (fizică) formarea de cavități gazoase într-un lichid supus undelor ultrasonice.
4. (var.) (înv.) cavitațiune.
 

coliziune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. collision, lat. collisio)

1. lovire, ciocnire de tendințe, forțe, de interese contrare; conflict.
2. izbire puternică între două corpuri care se mișcă în sensuri opuse.
3. (fig.) încăierare, confruntare.
4. abordaj.
5. ~ omonimică = întâlnire a două sau mai multe cuvinte omonime.
 

contrast

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contraste)

1. deosebire izbitoare între două sau mai multe lucruri, stări, acțiuni etc.
2. diferență între densitățile extreme ale unei imagini fotografice.
3. efect artistic obținut de un scriitor, pictor etc. prin opoziția ritmului, a ideilor, culorilor.
4. gen de poezie lirică medievală în care era folosit efectul artistic al opozițiilor de ritm, de idei etc.
 

difracție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. diffraction)

1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora.
2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol.