Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. lamentation, lat. lamentatio)
1. acțiunea de a se lamenta și rezultatul ei; lamentare.
2. plângere puternică și prelungită, uneori de natură religioasă și rituală, prin care se deplânge o nenorocire publică sau personală.
3. (prin ext.) plângere lungă amară și vie care exprimă ciudă, regret, recriminare etc.
4. (prin analogie) plâns, zgomot plângăcios (emis de un animal sau de un lucru).
5. (var. înv.) lamentațiune, lamentăcie.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. lamento)
1. (muz.) piesă vocală în vechea operă italiană, cu caracter trist, tânguitor.
2. (etnologie) practica folclorică a „bocitului”, ritual larg răspândit în toate colțurile lumii, constând în a exprima durerea pentru moartea unei persoane în forme stabilite tradițional (plânsete, strigăte et cetera).
3. (la pl.) expresie insistentă a durerii; lamentaţie; plânsete.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. lamentum)
1. strigăte însoțite de plânsete, care exprimă durerea, amărăciunea sau suferința, mai ales morală; lamentare, lamentație.
2. (fig.) sunet tânguitor produs de instrumente muzicale; tânguire.
3. (desuet; concret.) reclamație.