Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anacoluthe)
1. greşeală de gramatică constând în întreruperea construcţiei sintactice, în frază, cauzată de neconcordanţa dintre planul logic şi cel gramatical al enunţului.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. contrassaluto)
1. (marină) salut întors de o navă care tocmai a fost salutată; răspuns la un salut.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Konvolut)
1. volum care cuprinde mai multe lucrări editate separat, dar având același autor sau cuprinzând materii înrudite; volum care conține mai multe manuscrise; antologie.
Parte de vorbire: prefix
Origine: (fr. luté/o/-, cf. lat. luteus)
1. „galben”.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. lutéine)
1. (med.) hormon secretat de corpul galben al ovarului mamiferelor care modifică tractul genital feminin pentru a-l face potrivit pentru nidație și condiționează gestația; progesteron.
2. (biochimie) pigment carotenoid, antioxidant, care se găsește în gălbenușul de ou, unt, porumb, morcov et cetera; xantofilă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. lutéinémie)
1. prezenţa luteinei în sânge.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abcès, lat. abscessus)
1. (med.) colectare de puroi într-un ţesut sau organ.
2. (med.) colecție circumscrisă de puroi apărută în urma dezintegrării țesuturilor (necroză tisulară) sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari.
3. ~ cald (sau acut) = ~ însoțit de durere cu caracter pulsatil și febră.
4. ~ rece = ~ cu evoluție îndelungată, caracterizat de absența inflamației.
5. ~ urinos = ~ produs prin infiltrația urinei în țesutul celular.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. ablativus, fr. ablatif)
1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcţie sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu în ablativ.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absoluité)
1. calitatea a ceea ce este absolut.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. absolutiste)
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. absolutiser)
1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acatalepsie)
1. (la scepticii greci) renunţare din principiu de a mai căuta soluţia unei probleme; imposibilitatea de a atinge certitudinea.
2. (med.) nesiguranţă în punerea unui diagnostic.
3. (med.) boală care atacă creierul și îi privează pe cei atacați de capacitatea de a înțelege un lucru, de a urma un raționament.