Dictionar

măreție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (măreț + -ie)

1. faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare.
2. atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii; semeție, trufie.
 

abjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
5. (var. înv.) abjecțiune.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.
 

august, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. auguste, lat. augustus)

1. (ca epitet dat monarhilor sau membrilor familiilor princiare) preamărit, slăvit.
2. (fig.) maiestuos, măreț, impunător.
 

babilonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. babylonisch)

1. babilonian.
2. uriaș, enorm, măreț, somptuos; (fig.) exuberant.
 

briant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. brillant)

1. strălucit(or).
2. (fig.) splendid, măreț.
 

brianță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. brillance)

1. strălucire.
2. (fig.) splendoare, măreție, pompă.
 

colos

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. colose, lat. colossus, gr. kolossos)

1. statuie de o mărime și de o măreție uimitoare.
2. (fig.) om, ființă (sau obiect) de proporții uriașe.