Dictionar

măreție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (măreț + -ie)

1. faptul de a fi măreț; sumă de calități care trezesc admirație, uimire, splendoare.
2. atitudine plină de mândrie, de încredere în calitățile proprii; semeție, trufie.
 

abjecție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abjection, cf. lat. abjectio)

1. caracterul a ceea ce este josnic, demn de disprețuit.
2. stare de înjosire care atrage disprețul tuturor.
3. acțiune degradantă care inspiră dispreț.
4. faptă abjectă; josnicie, mârșăvie, ticăloșie.
5. (var. înv.) abjecțiune.
6. (antonime) demnitate, măreție, noblețe.
 

brianță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. brillance)

1. strălucire.
2. (fig.) splendoare, măreție, pompă.
 

colos

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. colose, lat. colossus, gr. kolossos)

1. statuie de o mărime și de o măreție uimitoare.
2. (fig.) om, ființă (sau obiect) de proporții uriașe.
 

demnitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după lat. dignitas, fr. dignité)

1. calitatea de a fi demn; prestigiu.
2. gravitate, măreție.
3. înaltă funcție de stat.
 

fast 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. faste, lat. fastus)

1. strălucire, măreție, lux, pompă.
 

grandoare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. grandeur)

1. însușirea de a fi grandios; măreție; strălucire, splendoare.