Rezultate secundare (Măscărici,):
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (măscărici + -ie)
1. (arta sau) meseria de măscărici.
Parte de vorbire: adj. (înv., reg.)
Origine: (măscărici + -os)
1. (despre oameni) care spune lucruri necuviincioase, obscene.
2. (despre cuvinte) necuviincios, indecent, obscen.
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (măscări + -ciune)
1. vorbă, gest, purtare trivială sau hazlie; (înv.) măscărie, (înv.) măscăritură.
2. lucru neserios; obicei, practică nelegiuită.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bouffon)
1. s. m. personaj comic îmbrăcat caraghios, la curtea suveranilor sau a seniorilor feudali pentru a-i distra cu glume, strâmbături etc.; măscărici.
3. (peior.) om care stârneşte râsul prin glume, gesturi caraghioase etc.
4. adj. comic, caraghios, grotesc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. histrion, lat. histrio)
1. actor de comedie la greci şi la romani; bufon.
3. (fig.) om ipocrit, şarlatan.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. rus. paiaț, fr. paillasse, it. Pagliaccio – personaj din teatrul buf italian)
1. actor de circ sau de bâlci care provoacă râsul prin înfăţişarea sa caraghioasă, prin ghiduşii etc.
2. (depr.) om neserios, măscărici.
3. păpuşă îmbrăcată în paiaţă.
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (măscărici + -ie)
1. (arta sau) meseria de măscărici.
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (măscăr[ie] + [jos]nicie)
1. vorbă, gest, purtare trivială; (înv.) măscăriciune.
2. vorbă sau faptă hazlie; (înv.) măscăriciune.
Parte de vorbire: s.m. (franțuzism învechit)
Origine: (fr. polisson)
1. copil prost crescut, neascultător și obraznic; galopin.
2. persoană care se comportă ca un copil facețios; ștrengar bătrân; măscărici.
3. persoană care spune vorbe de ocară sau obscenități.