Dictionar

magnetiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. magnétiser)

1. tr. a da unui metal proprietăți magnetice.
2. (fig.) a exercita o mare influență, o atracție irezistibilă asupra cuiva; a fascina.
3. refl. (fam.) a se ameți de băutură.
 

demagnetiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. démagnétiser)

1. tr., refl. a pierde, a face ca un corp să-și piardă magnetizarea.
 

magnetizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. magnétisant)

1. care are puterea de a magnetiza.
2. (fig.) fascinant.
 

magnetizație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. magnétisation)

1. mărime vectorială care caracte-rizează starea de polarizare magnetică a corpurilor; intensitate de magnetizare.
 

magnetizator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (după fr. magnétiseur)

1. adj. care magnetizează, care produce magnetizarea.
2. s.m.f. persoană care magnetizează, care practică magnetismul animal; hipnotizator.
 

coercitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coercitif)

1. care are puterea sau dreptul de a constrânge.
2. care exercită o constrângere; constrângător.
3. câmp ~ = intensitatea câmpului magnetic la care se anulează magnetizația unui corp feromagnetic.
 

demagnetiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. démagnétiser)

1. tr., refl. a pierde, a face ca un corp să-și piardă magnetizarea.
 

demagnetizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. démagnetisant)

1. care produce demagnetizare.
2. care reduce sau îndepărtează magnetizarea (unei substanțe, unui corp).
3. (antonim) magnetizant.
 

electromagnet

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Elektromagnet)

1. corp feromagnetic magnetizat temporar sub acțiunea unor curenți electrici de conducție.
2. aparat electric format dintr-un miez feromagnetic înfășurat într-un fir, care îl magnetizează temporar sub acțiunea curenților electrici ce străbat acel fir.
 

feromagnetism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ferromagnétisme)

1. proprietate a unor metale sau aliaje de a fi atrase puternic de câmpul magnetic și de a căpăta astfel o magnetizare permanentă.
2. capitol al fizicii care studiază proprietățile corpurilor feromagnetice.
 

magnetic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. magnétique, germ. magnetisch)

1. referitor la magnet(ism), care poate fi magnetizat.
2. câmp ~ = spațiul din jurul unui magnet, în care se exercită forța acestuia.
3. (fig.) care magnetizează (2).