Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. maniérisme)
1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate.
2. ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei.
3. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară.
4. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici.
Parte de vorbire: s.
Origine: (descriptiv + -ism)
1. manierism literar care acordă o importanţă exagerată amănuntelor descriptive, nesugestive.
2. sistem de critică literară care, în loc de a se pronunţa asupra semnificaţiilor şi valorii operelor, se mărgineşte la o descriere a acestora.
3. curent în structuralismul lingvistic american care foloseşte metode mecaniciste de descriere a limbilor din punct de vedere formal şi fiziologic, fără cercetarea dezvoltării lor istorice.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. maniériste)
1. I. referitor la manierism, propriu manierismului.
2. care dă dovadă de manierism.
3. califică manierismul, un stil artistic rafinat al secolului al XVI-lea, de origine italiană.
4. lipsit de naturalețe; afectat, formalist.
5. II. adept al manierismului; șablonard.
6. pictor al renașterii târzii.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. secentismo)
1. stilul literar al scriitorilor italieni din secolul al XVII-lea (o perioadă de decadență a literaturii italiene), adesea evaluat negativ pentru emfaza ornamentelor și pentru folosirea foarte frecventă a metaforelor și alegoriilor; manierism, preţiozism.