mister 1

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)

1. (pl.) ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați.
2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați.
3. dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii.
4. lucrare dramatică medievală cu subiect biblic și hagiografic.
5. ceea ce este necunoscut, neînțeles, încă inexplicabil; taină; secret.

mister 2

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. mister)

1. inv. (adresare în Anglia către un bărbat care nu are titlu nobiliar) domn.

misterios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. mystérieux)

1. (și adv.) tainic, secret.
2. ascuns; care face o taină din orice; enigmatic.

misterioso

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. misterioso)

1. (muz.) misterios, enigmatic, sumbru.

misteriozitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (misterios + -itate)

1. taină de care e înconjurat ceva sau cineva; obscuritate, mister.

adept, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. adepte, lat. adeptus)

1. persoană care aderă la o teorie, la o doctrină etc.
2. (prin ext.) persoană care împărtășește convingerile cuiva.
3. inițiat în misterele unei secte, în secretele unei științe, ale unei arte etc.

arcan

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arcane, lat. arcanum)

1. (pl.) taină, secret, mister.
2. loc tainic, misterios.
3. nume dat ciclurilor astrologice de proveniență egipteană.

enigmatic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. énigmatique)

1. care constituie o enigmă; tainic, misterios.

enigmă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. énigme, lat. aenigma, gr. ainigma)

1. lucru greu de înțeles, de lămurit; taină, mister.
2. ghicitoare.
3. joc distractiv (în versuri), ca o ghicitoare; șaradă.

Fortuna

Parte de vorbire:  s.f., s. propriu  
Etimologie: (lat. fortuna)

1. soartă, destin; noroc.
2. (mitol.) zeitate păgână care distribuia fericirea și nefericirea după bunul plac; zeița sorții.
3. (la fig.) o putere fictivă și misterioasă care distribuie bunuri și rele la întâmplare.

gotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. gothique, lat. gothicus)

1. adj. referitor la goți, propriu goților.
2. scriere ~ă = scriere cu caractere colțuroase, în apusul Europei în evul mediu; roman ~ = roman dezvoltat în Anglia în a doua jumătate a sec. XVIII, care cultiva interesul pentru istorie, pentru întâmplări misterioase, terifiante; stil ~ (și s. n.) = stil arhitectonic sau artistic, răspândit în Europa în sec. XII-XVI, caracterizat prin construcții de proporții impunătoare, dar zvelte, cu arce și bolți ogivale, vitralii și multe sculpturi în piatră.
3. s. f. limbă a unei traduceri a Bibliei de către episcopul Ulfila pentru o comunitate creștină de limbă germanică.