Parte de vorbire: s.f., s. propriu Origine: (lat. fortuna)
1. soartă, destin; noroc.
2. (mitol.) zeitate păgână care distribuia fericirea și nefericirea după bunul plac; zeița sorții.
3. (la fig.) o putere fictivă și misterioasă care distribuie bunuri și rele la întâmplare.