Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. néo-platonisme)
1. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice şi cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanaţia” din divinitate şi pe aceea a cunoaşterii prin extaz mistic.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. néo-platonique)
1. I. privitor la neoplatonism (filozofie a antichității târzii, fondată de Plotin (205- 270), care se caracterizează prin dorința de a îmbina metafizica lui Platon cu gândirea mistică orientală); neoplatonician.
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonician.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. néo-platonicien)
1. I. referitor la neoplatonism (doctrina discipolilor lui Platon, din secolele III-VI, care amestecau platonismul cu teologia).
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonic.