observație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. observation, lat. observatio)

1. procedeu al cunoașterii științifice în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau proces; examinare.
2. remarcă, constatare.
3. obiecție, critică; mustrare, reproș.
4. supraveghere.
5. foaie de ~ = foaie pe care sunt notate zilnic tratamentul și evoluția bolii unui bolnav.

autoobservație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. autoobservation)

1. analizare a vieții psihice proprii; observare de către sine însuși a propriei conștiințe; autoobservare, (rar) autoobservat.

inobservație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. inobservation)

1. neobservare, nerespectare (a legilor, a regulamentelor).
2. neîndeplinire (a obligațiilor).

observație; examinare

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT observatio
2. FR observation
3. EN observatioon
4. DE Bemerkung; Beobachtung
5. RU нaблюдение
6. HU megfigyelés, észlelet

anatomoclinic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anatomoclinique)

1. (med.) pe baza examenului clinic și anatomic.
2. (med.) metodă ~ă = metodă de observație constând în a recunoaște pe viu modificările patologice ale organelor profunde.

autoanaliză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. auto-analyse)

1. analiză a propriilor trăiri, cu scopul realizării unei imagini generale despre sine.
2. observație psihologică, analiză pe care subiectul o face asupra lui însuși; introspecție.

autoscopie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autoscopie)

1. observație asupra propriei persoane.
2. simptom al unor boli, prin halucinație al cărei obiect este imaginea vizuală a propriului corp (în timpul agoniei, în clipa morții etc.).

capilaroscopie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. capillaroscopie)

1. metodă de observație a circulației capilare.

commedia dell’arte

Parte de vorbire:  s. f.  
Etimologie: (it. commedia dell’arte)

1. producție dramatică specifică literaturii italiene (din sec. XVI-XVIII) cu caracter de improvizație, care se distinge prin vervă, spirit satiric și forță a observației realiste, personajele fiind tipuri simbolice.

conjuncție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. conjonction, lat. coniunctio)

1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică.
2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă.
3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii.
4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească.