Rezultate principale (Orator,):
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (lat. orator, fr. orateur)
1. persoană care compune sau ține discursuri, care vorbește în fața unui public.
2. persoană elocventă, care are talentul de a vorbi frumos în public.
3. persoană care ține adesea discursuri în fața unui public din cauza profesiei sale.
4. persoană care vorbește în numele altora; purtător de cuvânt.
5. (înv.) primar al unui sat sau al unui târg; vornic.
6. (înv.) sol; ambasador.
Rezultate secundare (Orator,):
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. ancoratore)
1. dispozitiv folosit la navele cu vele pentru coborârea ancorei.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (arhitect + decorator)
1. arhitect care se ocupă cu decorarea clădirilor sau cu scenografia.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (auto- + laborator)
1. laborator instalat pe un autovehicul; laborator mobil, laborator transportabil.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (din avion + laborator)
1. avion amenajat ca laborator.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (din cameră + laborator)
1. cameră în care este instalat un laborator.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (din casă + laborator)
1. casă în care se fac lucrări practice, care servește drept laborator.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. aquanaute)
1. explorator al mediului subacvatic, al adâncimilor subacvatice; aponaut, oceanonaut.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. addubitatio)
1. figură retorică care afirmă pretinsa inabilitate a oratorului de a vorbi competent despre ceva; dubitaţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. améliorant)
1. care ameliorează; ameliorator.
2. care îmbunătățește solul, redându-i fertilitatea sau mărindu-i randamentul.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. amélioratif)
1. care are un efect de ameliorare; destinat a ameliora; ameliorator.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (după fr. amoureux)
1. iubit(ă).
2. (fam.) adorator, îndrăgostit.
3. prim-~ = actor care interpretează rolul tânărului îndrăgostit într-o piesă de teatru.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat., gr., it. antonomasia)
1. (retorică) figură de stil prin care un substantiv comun sau o perifrază desemnează un substantiv propriu (ex. „Oratorul roman” pentru a-l desemna pe Cicero); antonomază.
2. (retorică) invers, figură de stil prin care un substantiv propriu este folosit ca substantiv comun (ex. „este un Nero” pentru a spune că este un tiran); antonomază.