Parte de vorbire: s.f.
Origine: (picura + -(ă)toare)
1. tub de sticlă umflat la mijloc și subțiat la un capăt, folosit pentru a trage și a picura o cantitate mică de lichid; pipetă, (înv. și reg.) picătoare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (picura + -ător)
1. mic dispozitiv utilizat în băi și bucătării pentru distribuirea apei dacă nu există apă curentă.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (picura + -(ă)tură)
1. părticică sferică desprinsă dintr-un lichid; picătură.
2. (fig.) sunet care vibrează pe un ton scăzut; vibrație.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. corpusculaire)
1. care se referă la corpusculi, la atomi.
2. filosofie ~ă = doctrina lui Epicur, care explica formarea lumii prin întâlnirea atomilor.
3. (fizică) teorie ~ă = teorie care avansează teza discontinuității materiei.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. epikureisch)
1. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. școala ~ă = școală filosofică inițiată de Epicur, a cărei activitate s-a desfășurat mai multe secole, având ca obiectiv principal atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorinţelor „naturale şi necesare”.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (lat. epicureus)
1. I. care aparține epicureismului; care decurge din epicureism; epicurian.
2. conform cu filosofia lui Epicur; epicurian.
3. (prin ext.) devotat plăcerii, dependent de plăcere; epicurian.
4. II. adept al epicurismului; epicurian.
5. (fam.) om înclinat spre plăceri; epicurian.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. épicurien)
1. I. care se referă la doctrina filozofică a lui Epicur (sau epicurism); care ține de doctrina lui Epicur (sau epicurism); epicureic, epicureu.
2. care se dedică plăcerilor mesei, plăcerilor carnale; care se caracterizează prin căutarea plăcerilor.
4. şcoală ~ă = curent filosofic al cărui obiectiv principal este atingerea fericirii prin satisfacerea doar a dorințelor „naturale și necesare”; epicurism.
5. II. adept al epicurismului; epicureic, epicureu.
6. (fam.) om înclinat spre plăceri; senzual.
7. (antonime) jansenist, stoic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épicurisme)
1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine.
3. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. érémitisme)
1. mod de viaţă al eremiţilor; stilul de viață al călugărilor eremiți; ascetism.