Dictionar

platonic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. platonique)

1. referitor la filosofia lui Platon, în special la idealismul platonician; referitor la platonism; platonian.
2. (prin ext.) care are un caracter ideal, pur, spiritualizat, lipsit de orice senzualitate.
3. (despre manifestări, reacții etc.) care rămâne fără efect; abstract, formal.
4. dragoste ~ă = iubire care exclude relațiile carnale.
5. (antonime) carnal, concret, material.
 

platonician, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. platonicien)

1. I. care urmează filozofia lui Platon, care se raportează la filosofia lui Platon.
2. II. adept al platonismului; platonist.
 

carnal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. carnale, lat. carnalis)

1. de carne, privitor la carne.
2. care se referă la trup; trupesc.
3. care privește iubirea fizică; senzual.
4. (antonime) cast, platonic.
 

eon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. éon, gr. aion, eternitate).

1. (la neoplatonicieni și la gnostici) inteligență divină, putere eternă care face posibilă acțiunea acesteia asupra lucrurilor.
 

neopitagorician, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. néo-pythagoricien)

1. I. referitor la neopitagorism (curent filozofic inspirat de Pitagora, care se dezvoltă încă din secolul I, și care integrează și elemente platoniciene și aristotelice).
2. II. adept al neopitagorismului.
 

neoplatonic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. néo-platonique)

1. I. privitor la neoplatonism (filozofie a antichității târzii, fondată de Plotin (205- 270), care se caracterizează prin dorința de a îmbina metafizica lui Platon cu gândirea mistică orientală); neoplatonician.
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonician.
 

neoplatonician, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. néo-platonicien)

1. I. referitor la neoplatonism (doctrina discipolilor lui Platon, din secolele III-VI, care amestecau platonismul cu teologia).
2. II. adept al neoplatonismului; neoplatonic.
 

neoplatonism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. néo-platonisme)

1. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic.