comanda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. commander)

1. a deține comanda unei armate, unități etc.
2. a porunci, a ordona.
3. a face o comandă (4).
4. a dirija un mecanism, o mașină etc.
5. a solicita, a cere de mâncare, de băut într-un local de consum.

comandă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commande)

1. ordin, dispoziție, poruncă.
2. ton de ~ = ton poruncitor.
3. conducere a unei unități militare.
4. post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor.
5. ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mișcări.
6. acțiune de comandare a unui sistem tehnic.
7. echipamentul necesar efectuării ei.
8. dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloți să acționeze comenzile.
9. (inform.) instrucțiune, parte integrantă a informației transmise calculatorului de către utilizator.
10. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaș, unui antreprenor etc.
11. marfa comandată.
12. de ~ = executat după indicațiile clientului.
13. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărților, cabina comandantului etc.
14. parâmă subțire (saulă) cu care se înfășoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea.

decalog

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. décalogue, lat. decalogus, gr. dekalogos)

1. cele zece porunci religioase și morale din Vechiul Testament.

imperativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. imperativus, fr. impératif)

1. adj. care exprimă un ordin; poruncitor.
2. mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod.
3. care se impune ca o necesitate absolută.
4. s. n. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație.
5. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice.

injonctiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. injonctif)

1. cu caracter de injoncțiune.
2. (lingv.) poruncitor.

ordona

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. ordonner)

1. a da un ordin, a porunci, a dispune, a comanda.
2. a orândui, a aranja, a rândui.
3. (mat.) a introduce o relație de ordine pentru elementele unei mulțimi.