Dictionar

Rezultate secundare (Practic,):

Practic, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

1. adj. referitor la practică.

2. care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează ceva, rezultate concrete; util.

3. comod, folositor; ingenios.

4. (despre oameni) cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic.

5. s. f. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale.

6. aplicare a cunoștințelor teoretice; (p. ext.) experiență, rutină.

7. stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere.

8. ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv.

9. exercitare a unei profesiuni; profesare.

10. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe etc.


Practica

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. pratiquer)

1. a pune în practică.

2. a profesa, a exercita o meserie, un sport etc.


Practică

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (germ. praktik, fr. pratique)

1. acțiunea de a practica; practicare; (prin ext.) deprindere, obicei.

2. activitate voluntară care vizează rezultate concrete (opuse teoriei).

3. activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv.

4. manieră concretă de a desfășura o activitate; exercițiu.

5. (loc. adv.) în ~ = în mod concret, în realitate.

6. (expr.) a pune în ~ = a aplica.

7. exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc.

8. aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobândite într-un domeniu oarecare; stagiu de perfecționare sau de dobândire a unor cunoștințe practice pe care-l face, într-o fabrică, într-o întreprindere etc., un student sau un elev.

9. (în domeniul moral și social) faptul de a urma o regulă de acțiune (ex. practică religioasă).

10. mod obișnuit de a acționa, comportament obișnuit (ex. practică obișnuită).

11. experiență, rutină.


Practicabil, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (după fr. praticable)

1. adj. care se poate aplica în practică.

2. (despre drumuri) pe unde se poate umbla, merge; accesibil.

3. s. n. element de decor dintr-un podium mobil care servește pentru a căpăta înălțimea dorită pe scenă.

4. platformă pe care se instalează utilajele de filmare și iluminare.


Practicabilitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. practicabilité, praticabilité; eng. practicability)

1. starea, caracterul a ceea ce este practicabil.

2. calitate a unui lucru de a putea fi folosit.

3. calitate a unui lucru de a putea fi executat sau realizat; fezabilitate.

4. calitate a unui lucru de a permite trecerea fară greutate și fără pericol.

5. (anton.) impracticabilitate.


Practicant, -ă

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Praktikant)

1. cel care îndeplineşte un stagiu de practică într-un domeniu oarecare.

2. cel ce practică o profesiune, o disciplină sportivă.


Abilita

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (germ. habilitieren, lat. habilitare)

1. a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune, în urma unui examen sau concurs.

2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici.


Aboliţionist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. abolitionniste)

1. I. legat de aboliționism.

2. care este în favoarea abolirii sclaviei, pedepsei cu moartea etc.

3. II. partizan al aboliționismului.

4. persoană care susține desființarea unei anumite instituții sau practici.


Absenteism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. absentéisme, engl. absenteeism)

1. absenţă frecventă şi nemotivată dintr-un loc de muncă.

2. mod de exploatare a pământului printr-un intermediar.

3. neparticiparea la alegeri sau la şedinţe politice.

4. ~ parlamentar = practică folosită de deputaţii opoziţiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptării unor legi.


Absenteist, -ă

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. absentéiste)

1. (cel) care practică absenteismul.


Abstinent, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abstinent, lat. abstinens)

1. (cel) care practică abstinenţa.

2. (cel) care se abţine înfrângându-şi o plăcere.

3. cumpătat, lipsit de lăcomie.


Acreditiv

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accréditif, germ. Akkreditiv)

1. modalitate de plată în practica comercială prin care banca cumpărătorului, se obligă a plăti vânzătorului, direct sau prin intermediul unei bănci corespondente, o anumită sumă de bani.

2. sumă de bani depusă de cineva la o casă de economii şi consemnaţiuni; înscris care certifică o asemenea depunere.