Dictionar

Rezultate principale (Privilegia,):

Privilegia

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. privilégier)

1. a acorda un privilegiu; a favoriza.


Rezultate secundare (Privilegia,):

Privilegiat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. privilégié)

1. (cel) care se bucură de un privilegiu.

2. (fig.) înzestrat de la natură cu un talent.


Privilegiativ, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. it. privilegiativo)

1. care conține sau include un privilegiu.

2. care conferă privilegii.


Aristocrat, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. aristocrate)

1. I. care aparține aristocrației; aristocratic.

2. II. membru al unei aristocrații, nobil.

3. (politică) susținător al aristocrației.

4. (prin ext.) persoană privilegiată din cauza averii, profesiei sau anumitor calități.


Aristocraţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aristocratie, gr. aristokratia)

1. clasă socială conducătoare care deţine puterea de stat şi asupreşte celelalte clase (în orânduirea sclavagistă şi feudală); pătură restrânsă a claselor exploatatoare, care beneficiază de mari privilegii; nobilime.

2. vârfurile privilegiate care s-au desprins de clasa din care fac parte şi se bucură de avantaje speciale.


Cerebralism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (engl. cerebralism)

1. atitudine care privilegiază soluțiile intelectuale în detrimentul afectivității sau care, într-o operă de artă, preponderează modul de gândire al artistului față de sentimentele sale; raţionalism exagerat; intelectualism.


Constructivist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. constructiviste)

1. I. referitor la constructivism, mișcare artistică și arhitecturală de origine rusă care privilegiază funcția.

2. II. adept al constructivismului.


Experimentalist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (engl. experimentalist)

1. I. care aparține doctrinei experimentale.

2. care folosește experimentul

3. II. adept al experimentalismului.

4. persoană care privilegiază, în domeniul științific, rezultatele experimentelor.

5. persoană care folosește experimentul.


Intelectualism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. intellectualisme)

1. concepție care afirmă capacitatea intelectului, a rațiunii de a cunoaște lumea.

2. concepție care reduce procesele afective și voliționale la cele intelectuale.

3. doctrină care reduce actul moral la înțelegerea, la cunoașterea binelui, care susține preeminența elementului intelectual în cadrul actului moral.

4. (filozofie) doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.

5. tendința unei persoane de a-și privilegia abilitățile intelectuale.

6. caracter al unei opere de artă în care predomină aspectul intelectual.