Dictionar

reproș

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. reproche)

1. învinuire; mustrare.
 

reproșa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. reprocher)

1. a aduce cuiva reproșuri.
 

reproșabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. reprochable)

1. care merită reproșuri; demn de reproșuri.
2. (antonim) ireproșabil.
 

acuzație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
3. (var.) (înv.) acuzațiune.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.
 

apostrofă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apostrophe, gr. apostrophe)

1. mustrare, reproș.
2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru.
 

asteism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. astéisme)

1. figură retorică constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub aparența blamului ori a reproșului.
 

autoreproșa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (auto1- + reproşa)

1. refl. a-și reproșa sieși.
 

cleuasm

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. cléuasme, gr. kleuasmos)

1. figură de stil prin care cineva simulează că își reproșează anumite lipsuri pentru a da de înțeles că nu e vinovat.
2. figură retorică constând în practicarea autodeprecierii în speranța unei infirmări de către interlocutor.
 

corect, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. correct, lat. correctus)

1. (și adv.) conform normelor, regulilor; fără greșeală.
2. (despre oameni) cu o ținută, o atitudine, o purtare ireproșabilă; cinstit.