Dictionar

Revolut, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. révolu, lat. revolutus)

1. care și-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit.

2. (vorbind de un astru) care a finalizat, și-a parcurs ciclul.

3. (bot.; despre unele părți ale plantelor) răsfrânt, întors în afară, în jos.


Revoluţie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)

1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid.

2. ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială.

3. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice.

4. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală.

5. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia.

6. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe.

7. schimbare geologică a scoarței terestre.

8. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă.

9. mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale.


Revoluţiona

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. révolutionner)

1. a schimba, a preface, a transforma radical.


Revoluţionar, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. révolutionnaire)

1. I. care se referă la o revoluție politică, socială etc.

2. care aderă la revoluţie sau propagă revoluţia.

3. (fig.) care aduce o schimbare semnificativă; care preface radical un anumit domeniu; înnoitor.

4. II. adept al revoluţiei.

5. persoană care participă la o revoluție.

6. (var.) (înv.) revoluționer.

7. (antonime) antirevoluționar, contrarevoluționar.


Revoluţionarism

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Revolutionarismus)

1. atitudine, spirit revoluţionar.


Revoluţionariza

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după rus. revoluţionizirovati)

1. a îndemna la revoluţie.


Adhocraţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (ad-hoc + -craţie)

1. (în sociologia şi viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economică şi socială) ca urmare a impactului societăţii capitaliste dezvoltate cu revoluţia ştiinţifico-tehnică.


Albgardist, -ă

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (după rus. белогвардеец [belogvardeeț])

1. membru al forţelor armate contrarevoluţionare ruse, împotriva puterii sovietice din războiul civil (1918-1920).


Antimarxist, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (după rus. антимарксистский)

1. I. care se opune doctrinei marxiste.

2. îndreptat împotriva marxismului și a luptei clasei muncitoare; contrarevoluționar.

3. II. persoană care se opune marxismului.


Antirevoluţionar, -ă

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. antirévolutionnaire)

1. (persoană) care se opune sau este ostil revoluțiilor sau ideilor revoluționare; contrarevoluţionar.


Austromarxism

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Austromarxismus)

1. curent în social-democraţia austriacă, care nega necesitatea transformărilor revoluţionare.


Avangardism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Avantgardismus)

1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.

2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.

3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.