Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. révolu, lat. revolutus)
1. care și-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit.
2. (vorbind de un astru) care a finalizat, și-a parcurs ciclul.
3. (bot.; despre unele părți ale plantelor) răsfrânt, întors în afară, în jos.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)
1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid.
2. ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială.
3. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice.
4. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală.
5. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia.
6. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe.
7. schimbare geologică a scoarței terestre.
8. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă.
9. mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. révolutionner)
1. a schimba, a preface, a transforma radical.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. révolutionnaire)
1. I. care se referă la o revoluție politică, socială etc.
2. care aderă la revoluţie sau propagă revoluţia.
3. (fig.) care aduce o schimbare semnificativă; care preface radical un anumit domeniu; înnoitor.
4. II. adept al revoluţiei.
5. persoană care participă la o revoluție.
6. (var.) (înv.) revoluționer.
7. (antonime) antirevoluționar, contrarevoluționar.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Revolutionarismus)
1. atitudine, spirit revoluţionar.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după rus. revoluţionizirovati)
1. a îndemna la revoluţie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (ad-hoc + -craţie)
1. (în sociologia şi viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economică şi socială) ca urmare a impactului societăţii capitaliste dezvoltate cu revoluţia ştiinţifico-tehnică.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (după rus. белогвардеец [belogvardeeț])
1. membru al forţelor armate contrarevoluţionare ruse, împotriva puterii sovietice din războiul civil (1918-1920).
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (după rus. антимарксистский)
1. I. care se opune doctrinei marxiste.
2. îndreptat împotriva marxismului și a luptei clasei muncitoare; contrarevoluționar.
3. II. persoană care se opune marxismului.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. antirévolutionnaire)
1. (persoană) care se opune sau este ostil revoluțiilor sau ideilor revoluționare; contrarevoluţionar.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Austromarxismus)
1. curent în social-democraţia austriacă, care nega necesitatea transformărilor revoluţionare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Avantgardismus)
1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.
2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.
3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.