Dictionar

ruptură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. rupture)

1. rupere.
2. separare, întrerupere a legăturilor de prietenie între persoane, state.
3. (med.) lipsă de continuitate, intervenită brusc într-un organ.
 

ruptură; spărtură

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT fractura
2. FR cassure
3. EN break; fracture
4. DE Fraktur; Bruch
5. RU рaзлом
6. HU szakadás, törés; rés, repedés
 

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.
 

angiorexie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl. angiorrhexis)

1. (patologie) ruperea unui vas de sânge; ruptură vasculară.
 

aortoclazie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aortoclasie)

1. (med.) ruptură aortică; ruptura arterei principale.
 

apoplexie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apoplexie, lat., gr. apoplexia)

1. pierdere totală a conștiinței, provocată de ruptura unui vas din creier, urmată de hemoragie.
2. boală a plantelor datorată căldurilor excesive, ducând la uscarea lor bruscă.
 

cardioclazie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cardioclasie)

1. (med.) ruptură a peretelui cardiac; cardiorexie.
 

casură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cassure)

1. (tehn.) spărtură, ruptură, fisură; loc pe suprafața unui obiect unde acesta este spart; fractură (2).