Dictionar

Rezultate principale (Secundar,):

Secundar

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (secund + -ar)

1. acul ceasornicului care arată secundele.


Rezultate secundare (Secundar,):

Accesoriu; secundar

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT accesorius

2. FR accessoire; secondaire

3. EN accesorial; accesory

4. DE akzessorisch

5. RU добaвочный; придaточный

6. HU járulékos, másodlagos


Miceliu dicariotic; miceliu secundar

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT mycelium dicaryoticum; mycelium secundarium

2. FR mycélium secondaire; mycélium persistant; mycélium perennant; mycélium à dicaryon

3. EN secondary mycelium; dicaryophyte mycelium

4. DE Paarkernmyzel; Sekundärmyzel

5. RU дикaриотический мицелий

6. HU másodlagos micélium, dikarióta állapotú micélium


Secundar, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. secondaire, lat. secundarius)

1. adj. în al doilea rând ca importanță, interes etc.; accesoriu.

2. învățământ ~ = formă de învățământ de al doilea grad, care urmează celui primar; liceal, mediu; (ec.) sector ~ = ansamblu de activități economice în care materiile prime sunt transformate în produse industriale sau bunuri de consum; medic ~ = medic care, în urma unui concurs, este admis se specializeze într-o clinică; fenomen ~ = fenomen puțin important care apare în cursul unei boli.

3. (psih.) cu reacții lente, durabile și profunde.

4. care urmează după primul.

5. era = mezozoic; propoziție = propoziție subordonată.


Secundariat

Parte de vorbire: s.
Origine: (secundar + -/i/at)

1. perioadă de timp în care îşi face stagiul un medic secundar.

2. concurs pentru obţinerea acestui grad.


Secundaritate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. fr. secondarité)

1. calitatea a ceea ce este secundar.

2. (caracterologie) mod de reacție în care impresiile primite au un impact lent, profund și de durată.

3. (antonim) primaritate.


Accesoriu, -ie

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. accessoire, lat. accessorius)

1. adj. care însoţeşte un element principal, dependent de acesta; secundar, neesenţial.

2. adj., s.n. (obiect, piesă, dispozitiv) anex.


Accidental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accidentel)

1. întâmplător, fortuit.

2. secundar, neesenţial.

3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).


Acolit, -ă

Parte de vorbire: I. s.m.f., II. s.m.
Origine: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)

1. I. persoană care urmează îndeaproape ideile cuiva.

2. persoană care ajută pe cineva într-o acţiune (reprobabilă); complice.

3. II. ajutor al preotului în cultul catolic.

4. divinitate secundară care însoțește o divinitate principală.


Aderenţă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. legătură, lipire.

2. bridă.

3. (fiz.) forţă care menţine alăturate două corpuri în contact.

4. (constr.) fenomen de legătură între beton şi oţel.

5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafaţa pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.

6. aderare, solidarizare conştientă.

7. (bot.) concreştere intimă şi secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obişnuit separate (frunze, petale, antere).


Aditiv, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)

1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.

2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.

3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.

4. II. lucru adăugat, completare, supliment.

5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.

6. (industria alimentară) produs destinat modifice gustul sau parfumul, prelungească conservarea.

7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.


Alburn

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (it. alburno, lat. alburnum)

1. strat lemnos situat între scoarţa unui arbore şi inima lui.

2. totalitatea inelelor anuale externe, de culoare mai deschisă, ale lemnului secundar al arborilor cu lemnul tare.