Dictionar

sfănțichel

Parte de vorbire:  s.m. (reg.)  
Etimologie: (sfănțic + -el)

1. sfanț de valoare neînsemnată; mărunțiș; sfănțișor.
 

sfănțișor

Parte de vorbire:  s.m. (pop.)  
Etimologie: (sfanț + -ișor)

1. diminutiv al lui sfanț.
2. sfanț de valoare neînsemnată; (reg.) sfănțichel.
3. sfanți puțini; mărunțiș, (reg.) sfănțichel.
 

sfănțoaică

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (sfanț + -oaică)

1. monedă care valora jumătate de sfanț; (înv.) sfănțuică.
2. (var.) (reg.) sfințoaică.
 

sfănțui

Parte de vorbire:  vb. tr. (fam.)  
Etimologie: (sfanț + -ui)

1. a da cuiva bani (de obicei unui funcționar) pentru un serviciu nepermis de lege; a mitui, a corupe (prin bacșiș).
2. a stoarce bani de la cineva pentru servicii nepermise de lege; a-i lua cuiva banii pe nedrept; a înșela pe cineva cu dibăcie.
 

sfănțuială

Parte de vorbire:  s.f. (fam.)  
Etimologie: (sfănțui + -eală)

1. acțiunea de a sfănțui și rezultatul ei; dare sau luare de mită; corupere.
2. (prin ext.) stoarcere de bani, de bunuri etc.; (pop.) sfănțuire, sfănțuit.
3. (prin ext.) escrocare.
 

sfănțuire

Parte de vorbire:  s.f. (pop.)  
Etimologie: (v. sfănțui)

1. acțiunea de a sfănțui și rezultatul ei; (pop.) sfănțuială, (înv. și fam.) sfănțuit.
 

augustin, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (lat. augustinus, fr. augustin)

1. călugăr din ordinul Sf. Augustin; religios care se inspiră din regulile instituite de Sfântul Augustin; augustinian.
 

blasfemie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. blasphemia)

1. defăimare, profanare a ceea ce este considerat sfânt; blasfem.
 

camerling

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. camerlingue, it. camerlingo)

1. cardinal care administrează afacerile bisericii în timpul vacanței Sfântului Scaun.
 

catolicism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catholicisme)

1. confesiune creștină care recunoaște primatul și infailibilitatea papei de la Roma, iar în materie de credință, purcederea Sfântului Duh și de la Dumnezeu-fiul (filioque), existența purgatoriului etc.
 

consubstanțialitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. consubstantialité)

1. calitatea a ceea ce este consubstanțial; unitate și identitate de substanță.
2. în religia catolică, unitate între cele trei persoane care formează Sfânta Treime.
 

Coran

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. Coran, germ. Koran)

1. cartea sfântă la musulmani, care conține învățăturile profetului Mahomed.