OK
X
tăgăduială
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (tăgădui + -eală)
1.
faptul
de
a
tăgădui;
negare,
contestare;
tăgadă,
tăgăduire,
tăgăduință.
2.
(loc.
adv.)
fără
de
~
=
fără
(de)
tăgadă.
tăgăduicios, -oasă
Parte de vorbire:
adj. (învechit)
Etimologie: (tăgădui + -[i]cios)
1.
care
poate
fi
tăgăduit;
contestabil,
negabil.
tăgăduire
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (vb. tăgădui)
1.
acțiunea
de
a
tăgădui
și
rezultatul
ei;
tăgăduială,
negare,
contestare.
tăgăduitor, -oare
Parte de vorbire:
adj., s.m.f.
Etimologie: (tăgădui + -tor)
1.
(persoană)
care
tăgăduiește,
care
contestă
o
afirmație,
care
nu
recunoaște
ceva.
abnega
Parte de vorbire:
vb. tr.
Etimologie: (lat. abnegare)
1.
a
tăgădui,
a
nega,
a
se
lepăda
de
ceva
sau
de
cineva.
contesta
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. contester, lat. contestari)
1.
a
nu
recunoaște
ceva;
a
tăgădui,
a
nega.
2.
(jur.)
a
face
o
contestație.
denega
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (lat., it. denegare)
1.
a
nega,
a
tăgădui;
a
refuza.
incontestabil, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. incontestable)
1.
care
nu
poate
fi
contestat;
de
netăgăduit;
sigur.
2.
(adv.)
fără
îndoială;
indiscutabil.
indeniabil, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. indéniable)
1.
care
nu
poate
fi
negat;
incontestabil,
de
netăgăduit;
indenegabil.
nega
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (lat. negare)
1.
a
nu
recunoaște
(ceva);
a
tăgădui,
a
contesta.
2.
a
dezminți.