Dictionar

absenteism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. absentéisme, engl. absenteeism)

1. absență frecventă și nemotivată dintr-un loc de muncă.
2. mod de exploatare a pământului printr-un intermediar.
3. neparticiparea la alegeri sau la ședințe politice.
4. ~ parlamentar = practică folosită de deputații opoziției constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptării unor legi.
 

antiteism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. antithéisme)

1. sistem de gândire opus teismului; poziție opusă credinței în Dumnezeu.
 

asteism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. astéisme)

1. figură retorică constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub aparența blamului ori a reproșului.
 

ateism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. athéisme)

1. concepție materialistă care respinge orice religie, orice credință în supranatural.
 

henoteism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hénothéisme)

1. formă primitivă de religie în care credincioșii se închină unei singure divinități, fără a exclude existența altora.
 

monoteism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. monothéisme)

1. formă de religie care recunoaște existența unei singure divinități.
2. (anton.) politeism.
 

absenteist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. absentéiste)

1. (cel) care practică absenteismul.
 

ateist, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. athéiste)

1. referitor la ateism; de ateu.
 

ateu, -ee

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. athée, gr. atheos)

1. I. care neagă existența lui Dumnezeu; care neagă existența oricărei divinități; care aderă la ateism
2. II. persoană care nu-l recunoaște pe Dumnezeu sau neagă existența lui Dumnezeu.
3. persoană care nu crede în existența zeităților sau a divinității.
4. persoană care nu crede în ceva, enunțat fără dovezi.
5. persoană care nu are religie.
6. (var.) ateiu.
7. (antonime) deist, teist.
 

hasidism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hassidisme)

1. curent religios din sec.
2. a. Chr. care se opunea înlocurii monoteismului mozaic printr-un cult elenistic politeist.
3. sectă mistică mozaică, întemeiată în Polonia în sec. XVIII.
 

libertinism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Libertinismus)

1. conduita celui care are o morală foarte liberă, care se dedică fără reținere plăcerilor cărnii; comportare, viață de libertin; desfrâu, destrăbălare, libertinaj.
2. curent de gândire filozofică și literară care susține gândirea liberă și eliberarea de dogmele religioase și morale.
3. (rar) lipsă a credinței religioase; ateism.
4. (antonime) abstinență, ascetism, puritanism.
 

mahomedanism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (după fr. mahométisme)

1. religie caracterizată printr-un monoteism sever, sau credința într-un singur Dumnezeu și creator al tuturor lucrurilor, fondată de profetul Mahomed și bazată pe Coran; mahometism, islamism.