Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. tic)
1. mișcare convulsivă și repetată din contractarea involuntară a unor mușchi.
2. deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient.
3. ~ verbal = cuvânt, expresie care revine inconștient, inutil și supărător în vorbirea cuiva, ca urmare a unei deprinderi.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (grec. biotikos „referitor la viață”)
1. „relativ la viață, vital, biologic”.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (gr. kinetikos „care se mișcă”)
Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -égétique, cf. gr. egetikos „care conduce”)
1. „care conduce, care îndrumă”.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -émétique, cf. lat. emeticus, gr. emetikos „care provoacă vomă”)
1. „care provoacă vomă, vomitiv”.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (gr. phylaktein „a veghea, a supraveghea, a apăra”)
1. „care apără, care previne, care protejează”.
Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -phylétique, cf. gr. phyletes „membru al tribului”)
1. „urmaș, descendent, în linie de descendență, originar”.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)
1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele.
2. tabel sau diagramă care permite rezolvarea rapidă a unor calcule.
3. (matematică) diagramă sau grafic care oferă, prin lectură simplă, rezolvarea aproximativă a unei probleme numerice; nomogramă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)
1. (arhitectură) partea superioară a capitelului unei coloane; placă de piatră care formează partea superioară a capitelului unei coloane și pe care se sprijină arhitrava.
2. (matematică) sistem de linii înscrise într-un plan, care corespund unei ecuații; nomogramă.
3. (fizică) reprezentare geometrică și algebrică a unui spectru luminos
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abarticulaire, cf. lat. ab „de la” + articularius „articular”)
1. (med.) situat în vecinătatea unei articulații, dar nelegat de aceasta.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. abbazia)
1. instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă.
2. mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate.
3. mănăstire catolică unde se află această instituție.
4. stăreție.
5. titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. abbevillien)
1. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean.
2. I. legat de localitatea franceză Abbeville.
3. (preist.) califică un tip de cultură aparținând paleoliticului inferior, descoperită în depozitele cuaternare de la Abbeville; care este specific abbevilianului; care se referă la această perioadă.
4. (geol.) care se referă la perioada preistorică a paleoliticului inferior, caracterizată prin utilizarea fragmentelor grele de silex tăiate grosier pe ambele părți.
5. II. (geol.) perioadă preistorică a paleoliticului inferior, caracterizată prin utilizarea fragmentelor grele de silex tăiate grosier pe ambele părți.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. aberrance)
1. caracteristică a unei mărimi care se îndepărtează cu mult de la valoarea nominală; aberaţie.
2. (în limbajul uzual) aberaţie, anomalie.