trib

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. tribus, fr. tribu)

1. formă de organizare economică și social-politică a societății primitive, dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, reunite pe baza comunității teritoriului și supuse autorității unui șef unic.
2. (la unele popoare din ant.) seminție, gintă, neam.
3. (biol.) subdiviziune a familiei cu genuri înrudite.

-TRIB

Parte de vorbire:  sufix  
Etimologie: (gr. tribos „frecare, zdrobire; cale, drum”)

1. „care zdrobește, care freacă, care transportă”.

angiotrib

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. angiotribe)

1. (med.) instrument chirurgical folosit în angiotripsie; pensă care se folosea în chirurgia vaselor și care consta în strivirea acestora pentru a asigura hemostaza imediată.

baziotrib

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. basiotribe)

1. instrument obstetrical folosit în bazi-otripsie.

cefalotrib

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. céphalotribe)

1. instrument folosit în cefalotripsie.

pedotrib

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pédotribe, gr. paidotribes)

1. (în Grecia antică) antrenor de gimnastică pentru copii.

subtrib

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (engl. subtribe, lat. subtribus)

1. (biol.) categorie taxonomică inferioară tribului și superioară genului.

abație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. abbazia)

1. instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă.
2. mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate.
3. mănăstire catolică unde se află această instituție.
4. stăreție.
5. titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate.

abiotic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abiotique)

1. care se opune vieții; care este lipsit de viață.
2. califică un mediu în care organismele vii nu pot trăi, incompatibil cu viața.
3. care ține de abioză; propriu abiozei.
4. factor ~ = unul dintre cei doi factori care guvernează distribuția populațiilor bentice în ocean și care depinde în esență de mediul în care evoluează animalele și plantele.

abracadabra

Parte de vorbire:  interj., s.  
Etimologie: (fr., it. abracadabra)

1. interj. cuvânt cabalistic căruia ocultiștii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magică de a vindeca anumite boli.
2. s.f. îngrămădire de cuvinte fără sens.

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

abuz

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abus, lat. abusus)

1. întrebuințare fără măsură a unui lucru; exces.
2. încălcare a legalității; faptă ilegală.
3. utilizare greșită a unui drept, a unei prerogative, a unui privilegiu.
4. nedreptate introdusă și fixată prin cutumă.
5. (rar) eroare care constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
6. ~ de drept = delict care constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului său social-economic.
7. ~ de încredere = infracțiune constând din înșelarea încrederii cuiva.
8. ~ de putere = infracțiune manifestată prin depășirea atribuțiilor.
9. ~ul de active corporative = utilizarea activelor unei societăți comerciale în scopuri personale.
10. (loc. adv.) prin ~ = abuziv, exagerat.

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.