Dictionar

vagabond, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. vagabond, lat. vagabundus)

1. (om, animal) care rătăcește fără rost; (cel) care nu are domiciliu, ocupație, existență stabilă.
2. (fig.) nestatornic. inconstant.
3. (om) de nimic, fără căpătâi.
 

vagabonda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. vagabonder)

1. a rătăci fără țintă, a trăi ca (un) vagabond.
2. (fig.; despre gânduri, imaginație) a trece, fără încetare, de la un lucru la altul.
 

vagabondaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vagabondage)

1. vagabondare.
2. starea celui care vagabondează.
 

aventurier, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aventurier, it. avventuriere)

1. om care caută aventuri om fără căpătâi, vagabond.
 

girovag

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. gyrovague, lat. gyrovagus)

1. călugăr rătăcitor, vagabond.
 

theți

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. thêtes)

1. pl. (în Grecia antică) țărani care, pierzându-și micile proprietăți, erau siliți să muncească pe pământurile aristocraților sau să vagabondeze.
 

vagabonda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. vagabonder)

1. a rătăci fără țintă, a trăi ca (un) vagabond.
2. (fig.; despre gânduri, imaginație) a trece, fără încetare, de la un lucru la altul.
 

vagabondaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vagabondage)

1. vagabondare.
2. starea celui care vagabondează.
 

haimanalâc

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (haimana + -lâc)

1. faptul de a hoinări; hoinăreală, vagabondaj.