vocație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vocation, lat. vocatio)

1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare.
2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor.

evocație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. évocation, lat. evocatio)

1. evocare.
2. (jur.) trimitere a unei cauze spre judecare la altă instanță.

invocație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. invocation, lat. invocatio)

1. acțiunea de a invoca și rezultatul ei; invocare.
2. acțiunea de a chema ajutorul sau prezența unei ființe superioare, în special prin rugăciune; (prin metonimie) rugăciune scurtă.
3. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira.
4. (programare) acțiunea de a invoca o funcție: apel.
5. (var.) invocațiune.

provocație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. provocation, lat. provocatio)

1. acțiunea de a provoca și rezultatul ei; provocare.
2. acțiunea de a împinge o persoană prin cuvinte, gesturi etc. să comită o faptă.
3. comportament manifestat prin cuvinte, gesturi, acțiuni provocatoare, care caută să trezească sentimente, reacții, chiar agresive și posibil disproporționate în raport cu acel comportament.
4. (var.) provocațiune.

revocație

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. révocation, lat. revocatio)

1. acțiunea de a revoca și rezultatul ei; anulare, vorbind despre un lucru sau un act; demitere, vorbind despre o persoană; revocare.
2. retragere a unei afirmații, a unui cuvânt etc.; revenire asupra celor spuse sau scrise; retractare, revocare.
3. (var.) revocațiune, (rar) revocăciune.

celibatar, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. célibataire)

1. I. care trăiește în celibat, pentru o vreme sau pentru totdeauna.
2. care nu este căsătorit, care nu a fost niciodată căsătorit și care are vârsta legală pentru a putea fi.
3. II. persoană care trăiește în celibat, prin vocație sau din necesitate.
4. persoană (în special bărbat) care nu este și nu a fost niciodată căsătorită.

convocațiune

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (fr. convocation, lat. convocatio)

1. acțiunea de a convoca și rezultatul ei; convocare.
2. act prin care o autoritate competentă convoacă una sau mai multe persoane.
3. înștiințare scrisă, scrisoare, bilet, care invită oamenii să se prezinte.
4. (var.) convocație.

dispoziție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. disposition, lat. dispositio)

1. prevedere obligatorie cuprinsă într-un act normativ; măsură, hotărâre luată de un organ ierarhic superior, obligatorie pentru organul în subordine; ordin.
2. ~ de plată = ordin scris prin care o întreprindere, organizație, instituție etc. dispune băncii să facă anumite plăți din contul său; la ~ = la îndemână.
3. dispunere, așezare într-o anumită ordine; alcătuire potrivit unui anumit plan.
4. stare sufletească.
5. posibilitate de a dispune (de).
6. aptitudine, înclinație; vocație.
7. (pl.) pregătiri, preparative.
8. (var.) (înv.) dispozițiune.

evocare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (evoca)

1. faptul de a evoca; amintire, aducere-aminte; evocație
2. scriere literară în care se evocă ceva.

fado

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr., port. fado)

1. cântec popular portughez, deopotrivă plângător și pasional, acompaniat de chitară, și ale cărui versuri sunt adesea o invocație către destin.

invocator, -oare

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. invocatoire, invocateur; din lat. invoco „chemare”)

1. I. care se folosește la invocație; care ține de sau care decurge din invocație; care face o invocație, care invocă.
2. II. persoană care face o invocație, care invocă.