Dictionar

Rezultate secundare (șol):

Aerosol

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aérosol)

1. (pl.) dispersie de microparticule medicamentoase solide ori lichide într-un gaz sau în aer.


Anisol

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anisole)

1. eter metilic al fenolului, lichid cu miros plăcut, ca solvent.


Antresol

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. entresol)

1. nivelul unei clădiri situat între parter și primul etaj; mezanin.


Cambisol

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (cf. lat. cambiare „schimbare” + lat. solum)

1. sol aflat într-un stadiu incipient de formare, caracterizat în general de o decolorare slabă maronie sub orizontul de suprafață, pentru a marca începutul pedogenezei.


Consol

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., engl. consol)

1. sistem de navigaţie radioelectrică indicând drumul de urmat prin semnale audibile emise de un radiofar.


Demisol

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. demi-sol)

1. parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter.


Abietin

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abiétine)

1. substanţă răşinoasă extrasă din lemnul de brad, sub formă de cristale incolore, solubile în apă şi alcool; coniferină.

2. substanță rășinoasă, extrasă din terebentina de Strasbourg sau balsamul de Canada, capabilă se cristalizeze.


Ablativ

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.

2. ~ absolut = construcţie sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu în ablativ.


Absoluitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absoluité)

1. calitatea a ceea ce este absolut.


Absolutist, -ă

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. absolutiste)

1. (adept) al absolutismului.


Absolutiza

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.

2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.


Absolutoriu, -ie

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.

2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligaţie.

3. act de absolvire a unei şcoli.