Parte de vorbire: adj., adv., s.
Origine: (lat. absolutus, fr. absolu)
1. adj. care nu comportă nici o restricţie, necondiţionat.
2. total, complet, desăvârşit.
3. adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a realităţii; (fiz.) mişcare ~ă = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273ºC).
4. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat.
5. valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracţie de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat.
6. s. n. principiu veşnic, imuabil, infinit, la baza universului.
7. ceea ce există în sine şi prin sine.
8. adv. cu desăvârşire, exact.
Parte de vorbire: adv. (învechit)
Origine: (fr. absolument, it. assolutamente)
1. absolut, fără limitări sau restricții; completamente, deplin.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. absolutisme)
1. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere; autocrație.
2. concepție care stă la baza unei monarhii.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. absolutiste)
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absolution, lat. absolutio)
1. absolvire.
2. iertare a păcatelor (de către papă).
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. absolutiser)
1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. ablativus, fr. ablatif)
1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcţie sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziţie circumstanţială, dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu în ablativ.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. absoluité)
1. calitatea a ceea ce este absolut.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. absolutiste)
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. absolutiser)
1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. agnostique)
1. I. referitor la agnosticism, doctrină conform căreia absolutul este inaccesibil minții umane; sceptic faţă de metafizică şi religie.
2. care este specific agnosticismului.
3. II. adept al agnosticismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. amplitude, lat. amplitudo)
1. distanţa dintre poziţiile externe ale unui corp care oscilează.
3. (mat.) distanţă care separă punctele extreme ale unul arc de curbă.
4. ~ a unui astru = arcul de orizont între punctul cardinal est şi vest şi punctul de pe orizont unde astrul răsare (apune).
5. (fig.) întindere, amploare.
6. valoare absolută, maximă a elongaţiei unei mărimi care variază periodic.
7. ~ climatică = diferenţa dintre valorile maximă şi minimă înregistrate de un element meteorologic în evoluţiile sale periodice.