Dictionar

Rezultate secundare (Alăm):

Alamă

Parte de vorbire: s.
Origine: (după it. lama)

1. aliaj de cupru şi zinc.

2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1).


Alambic

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. alambic)

1. aparat de distilare, pentru fabricarea spirtului.


Alambica

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. alambiquer)

1. a distila cu alambicul.

2. (fig.) a complica inutil.


Alambicat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (alambica)

1. care este distilat cu alambicul.

2. (fig.) prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înțeles, complicat.


Epitalam

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épithalame, lat. epithalamium, gr. epithalamion)

1. poem liric compus şi cântat cu ocazia unei căsătorii.


Malayalam

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. malayalam)

1. limbă dravidiană vorbită în India.


Abate (2)

Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. abbattere, fr. abattre)

1. (tr., intr., refl.) a (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală.

2. (fig.) a (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc.

3. (refl.) (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) a se produce pe neașteptate (cu forță).

4. (refl.) a se năpusti (asupra).

5. (refl.) a se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).

6. (refl., intr.) a-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări.

7. (tr.) a întrista, a deprima, a descuraja.

8. (tr.) a doborî, a culca la pământ.

9. (refl.) a cădea.


Alamă

Parte de vorbire: s.
Origine: (după it. lama)

1. aliaj de cupru şi zinc.

2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1).


Alambica

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. alambiquer)

1. a distila cu alambicul.

2. (fig.) a complica inutil.


Althorn

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Althorn)

1. (muzică) instrument de suflat de alamă, specie de corn, folosit mai ales în fanfară; fligorn de forma trompetei.


Asigura

Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. assurer)

1. tr. a da o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru; a face ceva sigur; a garanta.

2. tr., refl. a(-şi) lua măsuri de siguranţă, a (se) încredinţa.

3. a încheia un contract pentru ocrotire materială în caz de boală, de calamităţi, accidente etc.


Autoasigurare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (auto- + asigurare, după rus. самострахование)

1. faptul de a se autoasigura; (rar) autoasigurat.

2. asigurare a propriei persoane sau a maşinii (auto) împotriva calamităţilor naturii şi a accidentelor.

3. situație în care o persoană sau o întreprindere, care este răspunzătoare pentru un anumit risc, nu încheie nicio asigurare de la terți, ci mai degrabă alege suporte riscul de la sine.

4. tehnică de gestionare a riscurilor în care o companie sau o persoană își rezervă un fond de bani pentru a fi folosit pentru a remedia o pierdere neașteptată.