Dictionar

argumenta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. argumenter, lat. argumentari)

1. a aduce dovezi, a demonstra, a întări cu argumente.
 

argumentaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. argumentation, lat. argumentatio)

1. totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva.
 

argumentativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. argumentative, fr. argumentatif)

1. care argumentează, care conține o argumentare; despre sau legat de argumentare.
2. (prin ext.) care este rațional, logic.
3. (loc. adv.) în mod ~ = prin argumentare.
 

argumentator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (argumenta + -tor, cf. fr. argumentateur)

1. (adesea depr.) (persoană) care argumentează, căreia îi place să argumenteze, să se certe.
 

contraargumenta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (contraargument)

1. a respinge ceva prin contraargumente.
 

aporie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aporie, lat., gr. aporia)

1. (fil.) incapacitate de a decide între două argumentări contradictorii.
2. problemă grea sau imposibil de rezolvat.
 

argumentativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (engl. argumentative, fr. argumentatif)

1. care argumentează, care conține o argumentare; despre sau legat de argumentare.
2. (prin ext.) care este rațional, logic.
3. (loc. adv.) în mod ~ = prin argumentare.
 

arguție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. argutie, lat. argutia)

1. argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificație.
2. subtilitate exagerată în argumentare, folosită pentru a compensa slăbiciunea, golul sau falsitatea gândirii.
 

boniment

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. boniment)

1. anunț oral făcut la intrarea într-un loc de spectacol pentru a trezi interesul public.
2. argumentație ingenioasă a unui vânzător ambulant pentru a convinge și atrage noi clienți.
3. (prin ext.) anunţ pompos de şarlatan; reclamă sforăitoare.
 

cazuistică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. casuistique)

1. parte a moralei stoice, talmudice, scolastice şi iezuite care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dându-le interpretări meşteşugite.
2. (peior.) justificare a unor practici imorale prin subtilităţi logice; (prin ext.) ingeniozitate, abilitate (în argumentarea unor teze îndoielnice).
3. sistem de investigaţii, analize şi practici având la bază cazuri particulare, individuale.
4. (med.) ansamblu de cazuri de boală de un anumit profil, studiate şi tratate.
 

conglobaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conglobation, lat. conglobatio)

1. figură retorică, acumulare de probe, pentru ca argumentarea să fie cât mai convingătoare.