asertiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. assertif, it. assertivo)

1. asertoric; declarativ (3).

asertoric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. asertorique)

1. (despre propoziții, judecăți) care enunță simplu ceva; cu caracter asertiv.

cognitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cognitif)

1. care se referă la cunoaștere; care este capabil de cunoaștere.
2. (psihologie aplicată) care se referă la mijloacele și mecanismele de dobândire a cunoștințelor.
3. test ~ = test de cunoștințe sau de eficiență (spre deosebire de testul de aptitudini).
4. (lingvistică) funcție ~ă = funcția de comunicare care se traduce în limbaj prin fraza asertivă folosită pentru a informa, pentru a face cunoscut un gând unui interlocutor; funcție referențială a limbajului.
5. psihologie ~ă = studiul științific al proceselor mentale precum atenția, utilizarea limbajului, memoria, percepția, rezolvarea problemelor, creativitatea și raționamentul; psihologia cunoașterii.
6. (psihologie) tulburare ~ă = termen care desemnează o tulburare mintală care afectează în special și în principal memoria.
7. (psihologie) disonanță ~ă = disconfort mental cauzat de două cogniții ireconciliabile.
8. bulă ~ă = limitarea conexiunilor sociale ale unei persoane prin cultura sa și informațiile accesibile acesteia prin intermediul noilor tehnologii.
9. hartă ~ă = diagramă care permite de a reprezenta vizual și de a urma calea asociativă a gândirii.

declarativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déclaratif)

1. care conține declarații.
2. ton ~ = ton ferm, categoric, sentențios.
3. (jur.; despre un act) prin care se constată existența unui drept preexistent.
4. (despre verbe, propoziții) care exprimă o aserțiune; asertiv.