Dictionar

bancruta

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (germ. bankrottieren)

1. a suferi o bancrută; a nu-și mai putea face plățile (în calitate de comerciant, industriaș et cetera); a da faliment.
2. (var.) (reg.) a bancrota.
 

bancrută

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. banqueroute, it. bancarotta)

1. situație a unui comerciant falit, vinovat de rea administrare sau de fraudă; faliment.
 

bancrutar

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (după fr. banqueroutier)

1. persoană care a dat faliment; falit; bancrut.
2. (var.) bancrutier.
 

bancrut

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (germ. Bankrott, cf. it. bancarottiere)

1. persoană care a suferit o bancrută (situație de insolvență și în special de incapacitate de plată); bancrutar.
 

bancruta

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (germ. bankrottieren)

1. a suferi o bancrută; a nu-și mai putea face plățile (în calitate de comerciant, industriaș et cetera); a da faliment.
2. (var.) (reg.) a bancrota.
 

faliment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. fallimento, germ. Falliment)

1. stare de insolvabilitate a unui comerciant sau bancher, a unei întreprinderi etc., recunoscută și declarată de o instanță judecătorească; bancrută.
2. (fig.) ruină, eșec total.
3. a da ~ = a nu izbuti într-o acțiune.