Rezultate secundare (Cină):
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. aeromedicine, germ. Aeromedizin)
1. ramură a medicinei care se ocupă cu studiul influenţei zborului asupra organismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. auréomycine)
1. substanţă cristalină, galbenă-aurie, folosită ca antibiotic; biomicină.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. autovacciner)
1. tr. a se vaccina cu un autovaccin.
2. refl. a se vaccina personal, fără intervenţie externă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. biomedicine)
1. domeniu interdisciplinar bazat pe transferul de principii între biologie şi medicină.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. biomycine)
1. substanță cristalină, galbenă-aurie, folosită ca antibiotic pentru a trata diferite tipuri de infecții; aureomicină.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. brucine)
1. alcaloid foarte toxic din nuca vomică, utilizat în medicină şi farmacie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abarticulaire, cf. lat. ab „de la” + articularius „articular”)
1. (med.) situat în vecinătatea unei articulații, dar nelegat de aceasta.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Ablaut)
1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. abréviateur, lat. abbreviator)
1. cel care abreviază scrierile unui autor.
2. autor al versiunii scurte a unei lucrări literare.
3. funcționar al cancelariei papale însărcinat cu redactarea minutelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acousmie)
1. halucinaţie auditivă care împiedică perceperea sunetelor.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)
2. bridă.
3. (fiz.) forţă care menţine alăturate două corpuri în contact.
4. (constr.) fenomen de legătură între beton şi oţel.
5. (metal.) fenomen de prindere pe suprafaţa pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
6. aderare, solidarizare conştientă.
7. (bot.) concreştere intimă şi secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obişnuit separate (frunze, petale, antere).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (lat. adiacens, it. adiacente)
1. alăturat, aşezat alături, învecinat, continuu.
2. (mat.) unghiuri ~e = unghiuri care au acelaşi vârf şi o latură comună.