Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. classique, lat. classicus)
1. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic acesteia.
2. conform normelor artei antice greco-latine.
3. referitor la clasicism (1).
4. (despre opere literare, artistice etc.) care poate servi ca model de perfecţiune.
5. (despre scriitori, artişti etc.; şi s. m.) care aparţine clasicismului, de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-ştiinţific al unui popor sau al lumii; model.
6. care are loc în mod obişnuit în anumite circumstanţe; obişnuit; tipic, caracteristic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. classicisme)
1. atitudine estetică fundamentală, ca-racterizată prin tendinţa de a observa fenomenele în lumina universalului şi de a închega într-un sistem stabil, armonios şi proporţional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin şi echilibrat al perfecţiunii formelor, care caracterizează cultura antichităţii greco-latine şi alte momente ale diverselor culturi dominate.
2. curent în arta şi literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichităţii greco-latine, prin supremaţia principiilor morale, prin triumful raţiunii asupra sentimentelor şi fanteziei, prin cultul pentru adevăr şi natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru şi claritate.
3. perioadă în istoria culturii universale şi naţionale ale cărei creaţii reprezintă maximum de realizare artistică şi modele demne de urmat.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (germ. Klassizist)
1. specialist în filologia şi cultura clasică; adept al clasicismului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. classicità, germ. Klassizität)
1. caracter clasic; (fig.) măiestrie.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (it. classicizzare)
1. tr., refl. a da, a dobândi un caracter clasic.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (clasiciza + -ant)
1. cu caracter voit clasic; care caută să imite clasicismul.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. adagio)
2. s. n. parte dintr-o lucrare muzicală scrisă în acest tempo.
3. dans clasic lent pentru doi solişti, într-un balet.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
1. referitor la civilizaţia elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. şcoala ~ă = numele mai multor şcoli filozofice de orientare mistică şi eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (şi s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antique, lat. antiquus)
1. adj. care aparţine antichităţii; străvechi.
2. în genul creaţiilor din antichitate.
4. s. m. f. cel care aparţine popoarelor din antichitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. arabesque)
1. s. n. ornament inspirat din arta arabă.
2. motiv decorativ ornamental din diverse combinaţii de figuri (linii, frunze, flori) împletite simetric.
3. mod de exprimare prin exces de ornamente; procedeu stilistic care realizează acest mod.
4. figură în baletul clasic, la patinaj sau la gimnastică, cu piciorul şi braţul liber spre orizontală.
6. s. f. piesă muzicală cu o linie melodică bogat ornamentată.
Parte de vorbire: s.
Origine: (arhi- + -gen2)
1. tip deosebit de gen gramatical, dedus din genurile gramaticale clasice ale primului nivel de repartizare a acestora.
Parte de vorbire: s.
Origine: (a- + tematism)
1. metodă de compoziţie care neagă principiul clasic al construcţiei tematice.