Rezultate secundare (Coerent):
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cohérent, lat. cohaerens)
2. constituit din părţi care sunt strâns, logic legate între ele; închegat, unitar; coeziv.
3. care menține o logică, armonie a gândirii.
4. (fiz.) (despre unde) care are aceeaşi lungime de undă şi diferenţă de fază constantă în timp.
5. (antonime) antilogic, incoerent.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cohérence, lat. cohaerentia)
1. însuşirea de a fi coerent; legătură strânsă, logică între mai multe elemente, idei, lucruri.
2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicţii între nici o pereche de propoziţii care pot fi deduse din el; consistenţă (2).
3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. apragmatisme)
1. incapacitate de a acţiona coerent, de a coordona ansamblul acţiunilor parţiale care concură la realizarea unui scop util.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. axiomatique)
1. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă.
2. metodă ~ă = metodă ştiinţifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziţii (teoreme).
3. s. f. disciplină care studiază înlănţuirea coerentă a axiomelor, în scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii şi a utilizării corecte a deducţiei în ştiinţe; timologie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cohérent, lat. cohaerens)
2. constituit din părţi care sunt strâns, logic legate între ele; închegat, unitar; coeziv.
3. care menține o logică, armonie a gândirii.
4. (fiz.) (despre unde) care are aceeaşi lungime de undă şi diferenţă de fază constantă în timp.
5. (antonime) antilogic, incoerent.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cohérence, lat. cohaerentia)
1. însuşirea de a fi coerent; legătură strânsă, logică între mai multe elemente, idei, lucruri.
2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicţii între nici o pereche de propoziţii care pot fi deduse din el; consistenţă (2).
3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cohésif)
1. care asigură coeziunea, unitatea a ceva; care leagă, uneşte.
2. constituit din părți care sunt strâns, logic legate între ele; coerent.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. consistance, it. consistenza)
1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate.
2. rezistenţă opusă de un corp la deformare, la sfărâmare.
3. (fig.) soliditate, tărie; fermitate.
5. (log.) însuşire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu.