Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contester, lat. contestari)
1. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a nega.
2. (jur.) a face o contestaţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. contestable)
1. care poate fi contestat, pus la îndoială sau chestionat.
2. (antonime) incontestabil, necontestabil.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. contestant)
1. (persoană) care contestă; contestatar, contestator.
3. II. persoană care face sau introduce o contestație.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. contestataire)
1. (cel) care exprimă o contestaţie.
2. (persoană) care contestă; contestator.
3. (persoană) care face obiecții sau protestează; contestator.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contestation, lat. contestatio)
1. plnâgere, obiecţie scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătoreşti.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr., engl. antiart)
2. curent în avangarda artistică a ultimelor decenii cu caracter contestatar faţă de arta academistă.
3. producție care nu respectă principiile artei (academice); producție antiartistică.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (cf. fr. attestation, it. attestazione)
1. acțiunea de a atesta ceva verbal sau în scris; atestare.
2. documentul în sine care atestă ceva; certificat, adeverință.
4. (antonime) contestație, contestare.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. authenticité)
1. faptul, calitatea de a fi autentic; originalitate.
2. calitatea a ceea ce nu poate fi contestat.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. brute)
2. (prin analogie) om cu manifestări de animal; persoană care vădește violență în comportare și lipsă de inteligență, sensibilitate și morală; bestie.
3. (prin metaf.) partea animală care subzistă în om.
4. (neologism) (fig.) persoană care stăpânește incontestabil un domeniu.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. conformiste)
1. I. care se conformează pasiv uzanţelor şi tradiţiilor stabilite.
2. care respectă strict normele, tradiția, morala curentă etc.
3. II. adept al conformismului; cel care se conformează din interes părerilor, convingerilor altora.
4. (antonime) anticonformist, contestatar, nonconformist.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (după lat. contentiosus, fr. contentieux)
1. s. n. (în unele state) serviciu de avocaţi în cadrul unor organe ale puterii de stat, al unor întreprinderi sau instituţii, care apără drepturile şi interesele juridice ale acestora.
2. ~ administrativ = a) organ de jurisdicţie care rezolvă litigiile dintre stat şi persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se rezolvă asemenea litigii.
3. adj. care este contestat, discutabil; litigios.
4. (jur.) procedură ~oasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicţie a unui conflict de interese.