culpă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. culpa, fr. coulpe)

1. greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unei fapte pedepsite de lege; vină, vinovăție.

culpabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. culpabilis)

1. care se află în culpă; vinovat.

culpabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. culpabilité)

1. situație a cuiva care se află în culpă.

culpabiliza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. culpabiliser)

1. a provoca cuiva un sentiment de vinovăție; a face pe cineva să se simtă (sau să fie considerat) vinovat; a învinovăți, a învinui.
2. (antonim) a deculpabiliza.

culpabilizat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (culpabiliza)

1. care a fost considerat vinovat; învinovățit, învinuit.
2. (antonim) deculpabilizat.

dezinculpa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. désinculper)

1. a retrage, a anula o inculpație.

disculpa

Parte de vorbire:  vb. tr., refl.  
Etimologie: (fr. disculper)

1. a (se) dezvinovăți, a (se) justifica.
2. (refl.) a se dezvinovăți, a se scoate din culpă.
3. tr. a recunoaște că un acuzat nu este vinovat (și a-l scoate din cauză).
4. a demonstra că cineva este inculpat pe nedrept.
5. (var.) (înv.) a (se) desculpa.

achita

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. acquitter)

1. tr. (jur.) a declara pe cineva liber de răspundere penală, a scoate din culpă.
2. (fam.) a ucide.
3. tr., refl. a(-și) plăti o datorie.
4. a se ~ de ceva = a îndeplini (ceva).

acuzat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (acuza)

1. (persoană) care face obiectul unei acuzații, care este inculpată; învinuit, învinovățit, pârât.

acuzație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
3. (var.) (înv.) acuzațiune.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.

acuză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. accusa)

1. faptul prin care se atribuie cuiva o culpă; învinuire, acuzare.

alibi

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., lat. alibi)

1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte.
2. (fig.) justificare, scuză.

antecedent, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. antécédent, lat. antecedens)

1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăți ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstrații.
7. prima secțiune a unei unități melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.