decisiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. décisif, lat. decisivus)

1. care determină luarea unei hotărâri definitive; hotărâtor.

blitzkrieg

Parte de vorbire:  s.n. (germanism)  
Etimologie: (germ. Blitzkrieg)

1. tactică militară ofensivă care vizează obținerea unei victorii decisive prin angajarea localizată și limitată în timp a unui puternic set de forțe motorizate, terestre și aeriene; ofensivă (militară) care urmărește obținerea cât mai rapidă a unei victorii decisive; război „fulger”.

criză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. crise)

1. manifestare violentă a contradicțiilor (economice, politice, ideologice, militare etc.).
2. ~ economică = fază a ciclului economic în care se formează un surplus relativ de mărfuri în raport cu capacitatea de cumpărare limitată a populației, ceea ce duce la scăderea producției, la falimente, șomaj etc.; ~ energetică = fenomen complex care se manifestă prin insuficiența resurselor energetice clasice.
3. moment critic, periculos și decisiv; tulburare.
4. ~ de guvern = interval de timp care se scurge între demisia unui guvern și formarea unui nou guvern.
5. lipsă acută.
6. tensiune, zbucium sufletesc, moment de grea încercare, de depresiune sufletească.
7. fază critică în evoluția unei boli.

crucial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. crucial)

1. de importanță capitală; decisiv, vital.

determinativ, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. déterminatif)

1. I. care determină, care este de natură să determine; determinant.
2. care are rol hotărâtor (într-o anumită situație, într-o clasificare et cetera); decisiv.
3. (gramatică) care determină, specifică sau restrânge sensul unui cuvânt; determinant.
4. II. (gramatică) cuvânt sau locuțiune care specifică sensul unui cuvânt; determinant.

edifiant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. édifiant)

1. care duce, prin exemplu sau vorbire, la virtute, la evlavie; moral, moralizator, educativ.
2. care edifică; care oferă cuiva o modalitate decisivă de a se lumina sau de a-și forma o părere; edificator.

mesianism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. messianisme)

1. credință într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice și creștine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice.
2. (prin ext.) ideologie care anunță o lume miraculoasă și decisiv mai bună.
3. atitudine profetică și de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu.
4. (psihiatrie) convingere delirantă a unui subiect care se identifică cu Mesia și încearcă să facă prozelitism.