Dictionar

Rezultate principale (Disonanţă):

Disonanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dissonance, lat. dissonantia)

1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul.

2. întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.

3. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă.


Rezultate secundare (Disonanţă):

-AMUZIE

Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -amusie, cf. lat. amusia, gr. amousia „lipsa armoniei, disonanță”)

1. „surditate, disonanţă”.


Cognitiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cognitif)

1. care se referă la cunoaștere; care este capabil de cunoaștere.

2. (psihologie aplicată) care se referă la mijloacele și mecanismele de dobândire a cunoștințelor.

3. test ~ = test de cunoștințe sau de eficiență (spre deosebire de testul de aptitudini).

4. (lingvistică) funcție = funcția de comunicare care se traduce în limbaj prin fraza asertivă folosită pentru a informa, pentru a face cunoscut un gând unui interlocutor; funcție referențială a limbajului.

5. psihologie = studiul științific al proceselor mentale precum atenția, utilizarea limbajului, memoria, percepția, rezolvarea problemelor, creativitatea și raționamentul; psihologia cunoașterii.

6. (psihologie) tulburare = termen care desemnează o tulburare mintală care afectează în special și în principal memoria.

7. (psihologie) disonanță = disconfort mental cauzat de două cogniții ireconciliabile.

8. bulă = limitarea conexiunilor sociale ale unei persoane prin cultura sa și informațiile accesibile acesteia prin intermediul noilor tehnologii.

9. hartă = diagramă care permite de a reprezenta vizual și de a urma calea asociativă a gândirii.


Disonant, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dissonant)

1. care sună neplăcut, care produce disonanţă.