Rezultate principale (Disonanţă):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dissonance, lat. dissonantia)
1. (muz.) asociere de sunete care impresionează neplăcut auzul.
2. întâlnire neplăcută auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.
3. (p. ext.) lipsă de armonie, dezacord, stridenţă.
Rezultate secundare (Disonanţă):
Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -amusie, cf. lat. amusia, gr. amousia „lipsa armoniei, disonanță”)
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. cognitif)
1. care se referă la cunoaștere; care este capabil de cunoaștere.
2. (psihologie aplicată) care se referă la mijloacele și mecanismele de dobândire a cunoștințelor.
3. test ~ = test de cunoștințe sau de eficiență (spre deosebire de testul de aptitudini).
4. (lingvistică) funcție ~ă = funcția de comunicare care se traduce în limbaj prin fraza asertivă folosită pentru a informa, pentru a face cunoscut un gând unui interlocutor; funcție referențială a limbajului.
5. psihologie ~ă = studiul științific al proceselor mentale precum atenția, utilizarea limbajului, memoria, percepția, rezolvarea problemelor, creativitatea și raționamentul; psihologia cunoașterii.
6. (psihologie) tulburare ~ă = termen care desemnează o tulburare mintală care afectează în special și în principal memoria.
7. (psihologie) disonanță ~ă = disconfort mental cauzat de două cogniții ireconciliabile.
8. bulă ~ă = limitarea conexiunilor sociale ale unei persoane prin cultura sa și informațiile accesibile acesteia prin intermediul noilor tehnologii.
9. hartă ~ă = diagramă care permite de a reprezenta vizual și de a urma calea asociativă a gândirii.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dissonant)
1. care sună neplăcut, care produce disonanţă.