Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dysharmonie)
1. lipsă de armonie, discordanţă.
2. (psihiatr.) tip de personalitate caracterizat printr-un dezechilibru net, cu dificultăţi de adaptare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dysharmonique, it. disarmonico)
2. (despre o sală) lipsită de rezonanţă, cu rezonanţă proastă.
3. care prezintă dizarmonie (2).
4. (fig.) discordant, neplăcut.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. inharmonie)
1. lipsa de concordanță sau armonie; dezarmonie, dizarmonie.