exigent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. exigeant, lat. exigens)

1. care necesită multă grijă, strictețe; pretențios, sever; exiguu (1).

exigență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exigence, lat. exigentia)

1. faptul de a fi exigent; pretenție, cerință; exiguitate.

acceptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însușirea unui enunț de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.

autoexigență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + exigenţă)

1. exigență față de propria persoană.

constructivism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. constructivisme)

1. orientare estetică, în artele plastice, literatură și muzică, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice, spațiale, și care luptă pentru puritatea și simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă.
2. curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia structurii constructive a clădirii.
3. concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii.
4. concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii potrivit căreia activitatea constructivă este baza exigenței matematice.

cras, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. crasse)

1. care nu corespunde nici celor mai mici exigențe.

culant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coulant)

1. cu care te poți înțelege ușor; indulgent, ușor acomodabil.
2. care dovedește amabilitate, dărnicie; generos, mărinimos.
3. (despre stil) ușor și natural; fluid, curgător.
4. (antonime) intransigent, exigent, rigid.

exigență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exigence, lat. exigentia)

1. faptul de a fi exigent; pretenție, cerință; exiguitate.