Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. existentiel)
1. referitor la existenţă, care este considerat fundamental existenţei sau legat intim de ea.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. existentialisme, germ. Existentialismus)
1. curent filozofic contemporan care propagă o concepţie tragică asupra existenţei, generată de sentimentul înstrăinării individului şi care preconizează utopic dobândirea libertăţii, prin desprinderea de relaţiile social-istorice concrete.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. existentialiste)
1. I. care aparține existențialismului, privitor la existențialism (curent filosofic care evidențiază libertatea omului și vocația sa de a-și decide singur propria existență).
2. care admite și apără existențialismul.
3. II. adept al existențialismului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. existentialiste)
1. I. care aparține existențialismului, privitor la existențialism (curent filosofic care evidențiază libertatea omului și vocația sa de a-și decide singur propria existență).
2. care admite și apără existențialismul.
3. II. adept al existențialismului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: („Gândirea“ + -ist)
1. I. referitor la gândirism, curent filozofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decenii ale secolului XX.
2. care aparține sau este specific gândirismului.
3. II. adept al gândirismului.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. néo-romantisme)
1. curent în literatura modernă universală de la începutul sec. XX, apărut ca o reacție împotriva naturalismului.
2. tendință artistică modernă care se inspiră din romantism.
3. direcție în filosofie care, păstrând cadrul teoretic al romantismului, anunță existențialismul și neospiritualismul.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. transcendance)
1. însușirea a ceea ce este transcendent.
2. (în filozofiile religioase) ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale.
3. (în existențialism) situația omului care își depășește condiția lui existențială obișnuită; (p. ext.) condiție a omului ca ființă care depășește natura.
4. (în fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intențional de conștiință sau prin intuiție.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. fr. ontologique)
1. care aparține ontologiei; referitor la, legat de ontologie.
2. care ţine de existențial.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (abandona)
1. acțiunea de a abandona; abandon, părăsire.
2. părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare.
3. renunțare la ceva sau la cineva.
4. (filosofie) idee centrală în filosofia existențialiștilor atei, prin care se susține că omul este aruncat în lume.