filolog, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. phylologue)

1. specialist în filologie, disciplină care studiază textele vechi și operele literare din punctul de vedere al limbii.

filologic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. phylologique)

1. referitor la filologie.

filologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. philologie)

1. știință care se ocupă cu studiul textelor vechi și al operelor literare din punctul de vedere al limbii, al influențelor suferite, al modului în care ni s-au transmis și al autenticității, precum și cu editarea lor.

ciunist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (ciun/ism/ + -ist)

1. (adept) al ciunismului, curent latinist în lingvistica și filologia românească care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorași transformări fonetice suferite de cuvintele moștenite din latină; pumnist.

clasicist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (germ. Klassizist)

1. specialist în filologia și cultura clasică; adept al clasicismului.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

crestomație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. chrestomathie)

1. culegere de texte reprezentative (filologice, istorice, documentare) din autorii clasici ai unei literaturi sau ai mai multora, destinată în special învățământului.

exegeză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exégèse, gr. exegesis)

1. interpretare, explicare (de conținut și filologică) a unui text literar, juridic, religios.

expuncțiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. exponction, lat. expunctio)

1. indicație pentru a șterge un cuvânt sau o literă dintr-un manuscris.
2. marcare printr-un punct (deasupra sau dedesubtul unei litere, unui cuvânt etc.) a unei anulări; scoatere a unor cuvinte, litere dintr-un text.
3. (filologie) terminare, încheiere.