Dictionar

acrofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acrophonie)

1. pronunțare accentuată a inițialei unui cuvânt.
 

afonie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aphonie, cf. gr. aphonia)

1. (med.) pierderea vocii rezultată din paralizia, deteriorarea sau inhibarea organelor aparatului fonator; pierdere patologică a vocii.
2. (fig.) răgușeală.
 

ambiofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambiophonie)

1. ambianță sonoră printr-o reverberație artificială a sunetelor.
 

amforofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. amphorophony)

1. transmitere patologică a vocii, cu un timbru metalic.
 

anglofonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anglophonie)

1. colectivitate din popoarele anglofone.
 

antifonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiphonie)

1. cântare alternativă a unui solist și a unui grup vocal ori instrumental.
 

ablaut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Ablaut)

1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.
 

afon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)

1. (și s. m. f.) care suferă de afonie.
2. care n-are voce sau simț muzical.
3. consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță fără vibrarea coardelor vocale, surdă.
 

alternanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alternance)

1. însușirea de a alterna.
2. procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente.
3. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii.
4. ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane.
 

andante

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. andante)

1. adv. (muz.) lent, liniștit.
2. s. n. (parte dintr-o) sonată, simfonie, concert în acest tempo.
 

apsitirie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. apsithyrie)

1. afonie extremă, caracterizată prin imposibilitatea de a emite mai mult de un murmur (pierderea completă a vocii).
 

armoar

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. armoire)

1. dulap înalt închis cu una sau două uși și destinat depozitării lenjeriei, hainelor sau altor obiecte; șifonier.